PseudostiintaStiinta si FictiuneTeori si Ipoteze

Teorii ale comportamentului infractional

Cea de-a treia și ultima categorie a teoriilor comportamentului infracțional este categoria teoriilor psiho-morale.  În general, acestea atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor emoţionale sau sentimentelor de insecuritate, inadecvenţă şi inferioritate. Comportamentul criminal şi infracţionalitatea sunt simptome ale problemelor emoţionale fundamentale. Teoriile psiho-morale pun accentul pe caracteristicile persoanei, pe factorii psihogeni şi psiho-morali. 
Teoria analitică
Reprezentantul teoriei analitice este Sigmund Freud (1856-1939). În concepţia lui Freud, conduita generală este asigurată prin disputa celor trei categorii de forţe: iraţionale (id), raţionale (ego) şi morale (superego). Manifestările comportamentale criminale sunt forme de răbufnire (de defulare) la suprafaţă, în viaţa conştientă, a unor trăiri, instincte, impulsuri, tendinţe etc., refulate în id. Autorul consideră că orice criminal suferă de o nevoie compulsivă de a fi pedepsit, în vederea uşurării stării de vinovăţie datorate sentimentelor incestuoase inconştiente de tip oedipian din perioada copilăriei. Crimele sunt comise în vederea autopedepsirii şi deci, în vederea purificării de vinovăţie.  Conform teoriei lui Freud “evenimentele din prima copilărie” au o influenţă hotărâtoare. Freud vede în crimă o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, adică rămas în stare inconştientă şi anterior faptei. La mulţi criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate anterior şi nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei. Crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură originea instinctuală a acesteia, ci o intermediază. Teoria criminalului nevrotic Varianta cea mai cunoscută a acestei teorii aparţine lui Fr.Alexander şi H.Staub şi este expusă în lucrarea “Criminalul şi judecătorii săi “. În viziunea celor doi cercetători criminalitatea poate fi clasificată în următoarele categorii:

Citeste si  Teorii ale deviantei
1).Criminalitatea imaginară, care transpare în vise, fantezii sau acte ratate; 2).Criminalitatea ocazională, specifică persoanelor şi situaţiilor în care Supraeul suspendă   instanţa morală în urma unei vătămări sau ameninţări iminente pentru Eu (cazurile în care conduita criminală este consecutivă unui şantaj, unei ameninţări ori unei stări de legitimă apărare etc.) 3).Criminalitatea obişnuită, categorie care cuprinde la rândul ei trei tipuri de criminali: a).criminalii organici, a căror personalitate ţine de psihiatria clasică (bolnavii mintal care prezintă alterări ale capacităţii de discernământ ori lipsa acestuia); b).criminalii normali, caracterizaţi prin aceea că sunt sănătoşi din punct de vedere psihic, dar sunt socialmente anormali; aceştia fac parte, de regulă, dintr-o colectivitate criminală şi se comportă conform moralei acesteia şi nu prezintă conflicte între Eu şi Supraeu; c).criminalii nevrotici, respectiv cei care acţionează în funcţie de mobiluri inconştiente. Eul este învins de Sine, care scapă determinării Supraeului. În aceste cazuri, se constată existenţa unui sentiment de vinovăţie, însoţit de angoasa pedepsei. Criminalul nevrotic resimte pedeapsa ca pe o justificare morală, ca o autorizare a recidivei; doar gândul criminal este suficient pentru a dezvolta sentimentul de culpabilitate şi nevoia de pedeapsă. Teoria instinctelor Reprezentantul acestei teorii este criminologul belgian Etienne de Greef, care susţine că personalitatea delincventului ca şi personalitatea umană, în general, este determinată de instincte. În cadrul acestei structuri afective se pot distinge două grupe fundamentale de instincte: instinctele de apărare şi instinctele de simpatie. Instinctele de apărare contribuie la conservarea eului, funcţionează sub semnul sentimentului de justiţie şi de responsabilitate a “celuilalt”, au la bază agresivitatea, tind spre o reducere progresivă a individului la o entitate abstractă, supusă legilor morale concepute mecanic.
Citeste si  Nihilofobia sau frica de nimic
Instinctele de simpatie contribuie la conservarea speciei, funcţionează sub semnul abandonului de sine şi acceptarea totală a “celuilalt”, au la bază subordonarea şi devotamentul faţă de celălalt, tind spre o valorizare extremă a celuilalt. Tendinţa de a alege securitatea în dauna afectivităţii dă naştere unui sentiment de vinovăţie a cărui lichidare se încearcă prin “reîntoarcerea către celălalt”. În tot acest conflict se creează un echilibru precar; în aceste condiţii tulburările de caracter şi insuficienţele inteligenţei vor favoriza trecerea la actul criminal. Teoria personalității criminale Această teorie aparţine celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind concepută ca un model explicativ, capabil să aducă lămuriri, atât în ceea ce priveşte geneza cât şi dinamica actului criminal. Personalitatea criminală este “un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operaţional” (Pinatel, 1971 apud Buș, 1997). Pinatel consideră inutilă încercarea de a separa oamenii în buni şi răi, nu există o diferenţă de natură între oameni cu privire la actul criminal. Orice om, în circumstanţe excepţionale, poate deveni delincvent. Inexistenţa acestor deosebiri nu exclude însă existenţa unor diferenţe graduale în privinţa “pragului lor delincvenţial”. Unii indivizi au nevoie de “instigări” exterioare intense, iar alţii de “instigări” lejere, pentru a prezenta reacţii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferenţă graduală este dată de anumite trăsături psihologice, care, în concepţia lui Pinatel, alcătuiesc “nucleul central al personalităţii criminale”. Componentele nucleului personalităţii criminale care determină trecerea la act sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Egocentrismul reprezintă tendinţa subiectului de a raporta totul la sine însuşi. Labilitatea reprezintă o lipsă de prevedere, o “deficienţă de organizare în timp”, o instabilitate. Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de tendinţe, mergând de la simpla afirmare a eului până la ostilitate, ea se manifestă printr-un “dinamism combativ”, care are ca funcţie învingerea şi eliminarea obstacolelor şi dificultăţilor care barează drumul acţiunilor umane.
Citeste si  Managementul clasei de elevi

Etichete
Mai Multe

Articole Similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
Close