Pseudostiinta

Teorii ale deviantei

Devianța reprezintă orice comportament care violează normele sociale și este de obicei suficient de severă pentru a asigura dezaprobarea majorității societății. Devianța poate fi de natură infracțională sau non-infracțională. Disciplina sociologică care se ocupă cu studiul infracționalității este criminologia. Comportamente deviante pot fi considerate: alcoolismul, pariatul excesiv, nuditatea în locuri publice, jocul cu focul, furtul, minciuna, refuzul de se spăla, apelarea la prostituate, travestismul, etc. Conceptul devianței este unul complex deoarece normele pot varia în mod considerabil între grupuri, timpuri, locuri. Altfel spus, ceea ce un grup consideră acceptabil, un alt grup poate percepe ca fiind deviant.  Există un număr de teorii legate de devianță și criminologie. Patru dintre ele sunt cele mai cunoscute: ·         Teoria asocierilor diferențiale
·         Teoria anomiei
·         Teoria controlului social
·         Teoria etichetării sociale

Teoria asocierilor diferențiale. Edward Sutherland a propus conceptul de asociere diferențială pentru a explica modul în care oamenii învață devianța. Astfel, conform teoriei lui, mediul joacă un rol major în deciderea normelor pe care oamenii învață să le violeze. Oamenii dintr-un grup de referință oferă norme de conformitate și devianță, influențând semnificativ modul în care oamenii privesc lumea și modul în care reacționează. Oamenii învață norme și de la agenți de socializare: părinți, profesori, familie, prieteni, colegi și media. Astfel, oamenii învață comportamentul infracțional, la fel ca și celelalte comportamente, din interacțiunile cu ceilalți.  Criticii teoriei afirmă că terminologia acesteia este vagă și nu aderă la metodele de studiu ale științelor sociale și nu are validitate empirică. Teoria anomiei. Anomia se referă la confuzia apărută atunci când normele sociale intră în conflict sau nu există. În anii ’60, Robert Merton a folosit acest termen pentru a descrie diferențele dintre scopurile acceptate social și mijloacele disponibile pentru a atinge aceste scopuri. Merton afirma, de exemplu, că obținerea bunăstării este un scop major pentru americani dar nu toți americanii dispun de mijloace pentru a atinge acest scop, în special membrii minorităților și grupurile dezavantajate. Cei care nu reușesc să se îmbogățească experimentează anomia deoarece un obstacol le oprește drumul către un scop acceptat social. Când acest lucru se întâmplă, acești indivizi pot apela la comportamente deviante pentru a-și atinge scopurile, a se răzbuna pe societate sau pentru a-și impune punctul de vedere. Teoria anomiei a fost criticată ca fiind prea generală. Criticii afirmă că teoria duce lipsă de afirmații privind procesul de învățare deviantă, incluzând motivatorii interni pentru devianță. Teoria controlului social. Conform teoriei lui Walter Reckless, atât controlul intern cât și ce extern sunt eficiente împotriva devianței. Oamenii își pot dori să se comporte într-un mod deviant câteodată dar majoritatea nu o fac. Aceștia au diferite restrângeri: control intern cum ar fi conștiința, valorile, integritatea, moralitatea, dorința de a fi o persoană bună sau control extern cum ar fi poliția, familia, prietenii, autorități religioase. Travis Hirschi spunea că aceste forme de control intern și extern formează autocontrolul unei persoane care ajută la prevenirea actelor care încalcă normele sociale. Cheia pentru dezvoltarea autocontrolului este socializarea corectă, special în copilăria mică. Copiii cărora le lipsește acest autocontrol pot ajunge să comită infracțiuni și alte cmportamente deviante atunci când vor crește. Criticii afirmă că această teorie nu explică aproape deloc cauzele devianței. Teoria etichetării sociale se referă la înțelesurile pe care oamenii le derivă din etichetările, simbolurile, acțiunile și reacțiile altor persoane. Această teorie afirmă că anumite comportamente sunt deviante doar în condiția în care societatea le etichetează ca fiind deviante.. Astfel, membrii conformiști ai societății care interpretează anumite comportamente ca fiind deviante, atașând apoi această etichetă indivizilor, determină distincția dintre devianță și non-devianță. Indivizi puternici în societate- politicieni, judecători, ofițeri de poliție, doctori, etc.- de obicei impun etichetele cele mai semnificative. Persoanele etichetate pot include: dependenți de droguri, alcoolici, criminali, delincvenți, prostituate, oameni care suferă de retard, pacienți psihiatrici etc. Consecințele etichetării pot fi semnificative: studiile arată că cei care sunt catalogați într-un mod negativ au o stimă de sine scăzută, se resping și se pot comporta mai deviant. William Chambliss a realizat un studiu privind efectele etichetării (1973). Cele două grupuri incluse erau constituite din bărbați, caucazieni, elevi la liceu, implicați frecvent în acte de furt, vandalism, consum de alcool și chiul. Un grup, denumit „Sfinții” era format din băieți din familii bune, cu o reputație bună și note mari. Aceștia aveau grijă să nu fie prinși atunci când încalcă legea. Celălalt grup, „Huliganii” era format din băieți din familii cu un statut socio-economic mai scăzut, cu reputații proaste și note mici. De asemenea aceștia nu erau prudenți astfel încât să nu fie prinși. Poliția nu aresta niciodată membrii primului grup, în timp ce membrii celui de-al doilea grup aveau deseori confruntări cu poliția.  Criticii acestei teorii indică faptul că se aplică doar unui număr mic de persoane deviante, deoarece aceștia sunt prinși și etichetați. O altă critică adusă se referă la neclaritatea conceptelor folosite, fiind astfel dificil de testat științific.

Etichete
Mai Multe

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
Close